O tochitură dobrogeană, ca LA ANA ȘI ION – cârciumă românească a-ntâia!

Știu, am zis. Am zis c-o să mănânc numai legume, c-o să fac sport, că nu mai pun gura pe nimic, dar pe nimic!, după ora 7 a serii, fiindcă am cam așezat niște șunculiță pe burtă și nu-mi mai vine nici una din regimentul de cămăși slim din jumătatea de raft care mi s-a alocat din cele două dulapuri pentru haine. Am zis, dar nu pot fraților!

Chiar ieri, cu un grup bine organizat de absolvenți de Istorie, după o sesiune de fotografii pe faleza de la Cazino, pentru insectarul întâlnirii de 10 ani, m-am deplasat fără șovăire către vestita crâșmă specializată în crăpelnițe românești tradiționale, La Ana și Ion.

Pentru cei care și-au petrecut tinerețea în casă, în fața televizorului sau la grătarul cu mici din cartier, Ana și Ion este pe ce mai rămâne din bulevardul Tomis după ce-a trecut de Lupoaică și coboară spre Piața Ovidiu. Treceți ușurel pe lângă fostul Hotel BTT, apoi și pe lângă fosta terasă Pelican – eheheeee!… ce nopți miraculoase cu apucături orientale s-au mai petrecut prin hrubele terasei… – astăzi Restaurantul Zebrano și la câțiva metri mai jos, pe dreapta, chiar pe colț, e terasa dar și intrarea în cârciuma asta de care vă spun. Mie numele de restaurant nu-mi place deloc, pe lângă frumosul cuvânt cârciumă e ca burgerul ăla americănesc cu gust de pufoaică matlasată față de un mititel bine rumenit, cu arome fine de berbecuț și grăsimioară de porc picurând pe chiflă proaspătă, crocantă, acum scoasă din cuptor. Deci, cârciumă îi zic, s-o simt la inimă. Pentru cunoscători, Ana și Ion are și-o terasă în spate, spre strada Traian, cu mese și scaune așezate direct pe un pietriș mărunt, dar și una pentru boieri, pe scenă de scândură.

Când am ajuns noi, la sectorul boieri era ocupat, o masă lungă străjuind locul de la un capăt la altul, pe care stăteau aliniate cu boturile-n jos, o armată de pahare pregătite pentru un război lung cu bunătăți viticole. Așa că ne-am băgat la pietriș, unde am mânuit cu ospătarii tineri și săritori o masă și niște scaune ca să ne completăm nevoile de campare ale plutonului de viitori, sper, istorici. Care ospătari ne-au anunțat că o să dureze treaba cu mâncarea, nu vin chiar imediat, dar noi, niște cheflii serioși, am râs veseli și-am comandat cafele țapene și halbe cu bere fără număr până când le-o veni sorocul și delicateselor din porc pe care le pofteam. Și-așa am tot închinat în cinstea celor trei ani încheiați de Istorie, până când ne-au surprins trei lăutari perfect pregătiți de la cântecele de voinicie din pragul serii, cum eram noi, până la cele de bocet haiducesc, cu capul pe masă, sprijinit în toarta halbei, la patru dimineața. Pe-așa atmosferă au început să iasă ai noștri din bucătărie, cu brațele pline de tochituri dobrogene cu mămăliguțe, scărițe la grătar, snițele aurii și salate subțiri pentru doamne suple.

Eu am luat o tochitură, rânduită frumos din multe cărnuri fragede, prăjite numai cât să le ciupească dogoarea și să lase carnea să se topească în gură fâșie cu fâșie, fibră cu fibră, și din cârnăciori olecuță picanți, mărunțiți cât să intre la o îmbucătură pe lângă care să-ncapă, neapărat, un dop de mămăliguță tăvălită prin sos și presărată cu niscaiva firișoare de brânză rasă. Între cărnițe, un ou ochi cu albușul tare și alb, dar gălbenușul moale și galben, cățărat pe boțul de mămăligă, aducea aminte că între înghițituri se cere și birul de udătură, să-i fie gâtlejului de răcoreală.

De-aia zic, că nu pot, dragilor să mă las de bunătățile pe care le-au scornit cârciumarii în cârdășie cu bucătarii lor pântecoși. Nu pot și pace. Măcar mă răcoresc povestindu-vă și vouă. Iar, dacă aveți drum prin Constanța mea dragă, treceți și pe la cârciumă, La Ana și Ion. Berea e rece, vinurile sunt de soi, iar tochitura… ș-aoleu, au și de berbecuț, dar pe-asta v-o spui altădată!