Virgil

S-au sfârșit doi ani. N-a mai fost o altă întâlnire, așa cum a fost anul trecut, când a vrut Lavinia. Dacă n-ar fi vrut ea și n-ar fi tras de toată lumea, n-ar fi fost nici aceea. Mai bine că nu s-a mai strâns grupul de oameni care să-l arate pe Virgil vinovat de propria lui moarte. M-au enervat destul și nu știu cât m-ar fi ținut nervii, ca să nu mă ridic și să le spun că Virgil a murit fiindcă a trăit, iar ei sunt prea mulți care trăiesc doar fiindcă au murit demult.

Ne-am întâlnit, spre pomenirea lui, departe de zgomotul nebun al orașului, în care s-a stins.

Virgil a înțeles că nu poți să clădești visurile cele mari, dacă nu ești peste tot, dacă nu faci lobby oriunde prinzi o ușă politică deschisă, dacă nu arzi pasiune de dimineața până în creierii nopții, dacă nu ignori epuizarea râzându-i în nas și adăugând, spre amuzamentul meselor, sălilor, aulelor, că avem destul timp să dormim pe lumea ailaltă. Dragul meu prieten doarme acum, așa cum a glumit, dară visurile nu au cum să se stingă, chiar dacă cei pe care, cândva i-a făcut mai sclipitori, mai doctori, mai savanți, mai scuipaci de panglici high-class pe nas, le-au întors spatele. Fiindcă, mulți, puțini, nu știu cum să cântăresc și nici nu-mi pasă, încă mai suntem pe aici și n-am abandonat războiul cel frumos…

Un proiect mic, dar drag lui Virgil și nouă deopotrivă, se va împlini în această toamnă. Visul cel mare, mutarea Arhivelor Naționale într-o clădire cuprinzătoare și corespunzătoare, nu e bătălie ușoară, dar se văd sclipiri de șansă la orizont. Câtă vreme Virgil ne este alături, n-am îndoială, vom reuși.