Am avut un vis la Valea Dacilor

Am avut un vis la Valea Dacilor, un sat nici mic, nici mare, de la marginea Medgidiei. Se făcea că plantam acolo o pădure frumoasă, de salcâm, mesteacăn și stejar dimpreună cu dacii mei dragi din asociațiile culturale. Visul nebun nu se putea hotărî dacă erau patru sau șase hectare de pădure tânără, dar, cu siguranță erau destule cât să poată ascunde în mijlocul lor un sat dacic frumos, construit cu lemn adus din creierii munților de alți daci, dacii din Nicorești. Se făcea că aveam un ciopor de case frumoase, strămoșești, iar în mijlocul lor un foișor mare, sub pălăria căruia zeci de copii învățau să croiască opinci, să coasă cămeșoaie, să brodeze de mână motivele populare transmise prin veacuri cu Miorița pentru nepoții de astăzi ai dacilor, să zămislească ulcioare și căni din argilă. Se făcea că aveam în Satul Dacilor stupină și livadă, se făcea că aveam teasc și pivniță, se făcea că aveam loc pentru vatră de foc și pentru proțap de duminică.

Iar când copacii pădurii crescură destul, iar satul era ascuns privirilor, așa cum bine îi șade unui sat misterios, se făcea că zeci, sute, mii de autocare cu părinți și copii din toate colțurile României veneau la Valea Dacilor ca să vadă minunea, să învețe și ei meșteșugurile strămoșilor, să învețe puțină istorie din Dobrogea, să afle Marea legendă a neînfricatului DAPYX.

Am avut un vis la Valea Dacilor, dar acum nu mai am nimic.