EMBIRICOS, o renovare care nu dă pe nimeni cu cracii-n sus…

Palatul Navigației sau Casa Embiricos este aproape o ruină a zonei istorice a Constanței cu largul concurs al Primăriei Constanța, care a permis iubitorilor de cai în bucătărie, a dribleurilor portofelelor turiștilor străini pe baza schemei Maradona, a peștilor și curvelor pentru toate buzunarele să o populeze și să o demoleze pe interior, cu mult înainte ca exteriorul să fie atât de afectat. Faptul că aceeași Primărie Constanța a găsit soluția reabilitării Palatului Navigației nu dă pe nimeni cu cracii-n sus, nu provoacă nici o tresărire doctrinarilor Muii și nici marelui public local. Dintr-un motiv foarte simplu, pe care ar fi trebuit să îl cunoască și prelucreze demult toți cei care zâmbesc din tabloul renovării: nu reprezintă nimic pentru comunitate.

Casa Embiricos este folosită de puținii ghizi care chiar se străduiesc să învelească în legendă zona istorică ruinată a orașului, încercând și reușind de cele mai multe ori să pună vălul imaginației peste ochii realității cu care turiștii privesc spre această fostă bijuterie art-nouveau, sediul singurei companii de navigație transatlantică românească, ce ducea oameni și vise de la Constanța la New York la început de secol 20. Pentru ei și grupurile lor de vizitatori clădirea înseamnă, așadar, ceva. Pentru ceilalți locuitori ai orașului nu înseamnă nimic și nici nu pot să fie acuzați de asta. Fiindcă nimic din viața lor nu este legat de Palatul Navigației.

Cazinoul, da, este simbolul orașului. Dar, dincolo de aceste vorbe, Cazinoul este prezent în nunțile, botezurile, aniversările, chefurile a zeci de generații. Acolo s-au petrecut, cu adevărat, momente din viața personală a nenumărați cetățeni, care se perpetuează printre secole de urbanism, din generație în generație, sub formă de amintiri povestite sau fotografiate, milioane de amintiri fotografiate. A auzit cineva de-un botez la Embiricos? O fi fost vreunul joia, când peștii și tâlharii nu lucrează.

Casa cu Lei, da, este un alt simbol al orașului, dar fiindcă istoria ei, ci fiindcă nunți, botezuri, cununii, seri de chef. Pentru că a fost, ca și Cazinoul, una din cârciumile cu ștaif ale orașului. O ieșire la masă la Casa cu lei era ceva cu care te puteai lăuda. Ați auzit pe cineva lăudându-se cu o cină la Embiricos? Poate vreun marinar străin rămas fără portofel după ce a „cinat” o pasăre de noapte cu domiciliul în clădire.

Până și Orient Bar mai înseamnă ceva pentru marele public constănțean, chiar dacă este aproape complet distrus, acoperit cu pânză de mascat mizeria arhitecturală. Embiricos nu înseamnă nimic. Ați auzit voi vreun fost licean de la Eminescu amintind de niște coniace și cafele la Embiricos? Dar la Orient bar? Eeee, la Orient nu doar atât…

Chiar nu ați observat că denumirile cele mai longevive ale unor intersecții sau locuri comune din cartierele Constanței sunt pe baza unor cârciumi multiubite? La Botul Calului, Privighetoarea, Delfinul sau celebra Spic de Grâu? Nu e nimic blamabil, este doar ceva ce vine din balcanismul nostru, care a decis că evenimentele familiei sunt cele mai importante momente ale vieții unui om, că nunta și botezul sunt mai importante decât ruta unui transatlantic spre promisiunile strălucitoare ale Americii. Cârciuma ocupă un loc în spiritul comunității, pe care Teatrul, Biblioteca și cu atât mai puțin clădirea unei companii de navigație, nu numai că nu-l pot revendica, dar nici nu sunt pe-aproape.

Din această perspectivă, planul ingenios, altminteri, și finanțat, pe care primarul Făgădău l-a prezentat, nu va impresiona pe nimeni, nici pe foștii nuntași, nici pe apologeții urii, care umbla cu muia-n-gură prin oraș. Dacă nu se va umple de contestații, ca porcul, de păr, și va sucomba ani de zile, așa cum a sucombat bietul Cazino, fiindcă și asta este o problemă…

Altfel, sigur, e bine că ceva se mișcă și nu în sensul demolării, ci al reabilitării unei clădiri din zona istorică a orașului Constanța.

PS Singura mea curiozitate fermă a fost legată de posibilitatea de amenajare a unei zone de primire ca spațiu expozițional, care să poată fi accesibil turiștilor, ce vor avea, măcar în acest fel, șansa de a înțelege ce a adus faimă cândva clădirii pe care le-o vâră ghizii urbani în ochi cu o consecvență vecină cu disperarea. Din răspunsurile primite, ceva îmi face impresia că posibilitatea va fi ratată la fel de glorios cum a fost ratată și la realizarea frigidă numită Centrul de excelenţă în turism şi servicii TOMIS, situat pe diagonală de Palatul Navigației, din care, de fiecare dată, prin geam, turiștii sunt întâmpinați de imaginea unei săli pustii și de, cel mult, privire sever-speriate ale unei păznicuțe durdulii…