Uite, Fane, trece mortu’!

Scria deunazi un cunoscut blogger roman despre cat de ieftin au scapat televiziunile romanesti care s-au inghesuit sa prezinte cu lux de amanunte moartea Madalinei Manole. Cele cateva mii de euro executati din buzunarele respectivelor posturi erau considerate ca un soi de mangaiere pe ceafa, dupa ce, zile in sir, pe ecranele televizoarelor s-au lafait chemati si nechemati, care au intors pe toate partile viata publica si intima a unei vedete de muzica usoara, intrata demult intr-un con de umbra. E drept ca modul in care si-au tot dat cu parerea diversii, senzationalul cautat cu orice pret, rudele moartei haituite de armata de reporteri, flancati de o alta ostire de fotoreporteri, avizi de amanunte picante, de chiloti intinsi pe sarma la uscat, de orice ar putea fi exclusiv sau, ma repet, senzational, probabil ca a depasit normalul. Ba, intr-un concurs ad-hoc de case mortuare in direct, televiziunile s-au intrecut in a transmite live priveghiul, traseul cortegiului funerar si, inevitabil, inmormantarea, fara de care totul n-ar fi fost decat un „fals”, ca sa citez un clasic decedat si el, altfel cum…

Asa a fost. Dar, a te minuna de astfel de reactii mi se pare de o ipocrizie nemarginita. De fapt, am senzatia ca pasiunea fata de morbid este o chestiune adanc inradacinata si incepe de la varste fragede. Oricare dintre noi, astia mai batraiori isi aminteste cum, copii fiind, ne buluceam prin gardurile vii sau ne cataram pe gardurile de scandura de la poarta, dupa specific, deh, pentru a vedea mortu’. Ba, daca vreunul mai ghinionist era chemat de ma-sa la ciorba de pranz, zbieretele de genul „Baaaa, Fane, hai ba afara ca o ingroapa pe baba”, erau absolut normale. Asta in partea mic-golaneasca a copiilor care privesc moartea, respectiv mortul, ca pe un spectacol al vietii.

Apoi, obiceiul recent suntat de lege, de a se tine mortul trei zile acasa, de a organiza acel priveghi cu vecinii, de a imparti acolo diverse prajiturele, moment binevenit pentru toti copii participantilor creeaza un soi de intelegere frusta a fenomenului mortii tipic romanesc. Adaugati la asta si practicile religioase, plimbatul pe langa cosciug, cand fiecare dintre rudele sau prietenii mortului isi iau ramas bun, eventual saruta icoana si mana dreapta a decedatului si veti obtine un tablou aproape perfect al unei oarecari pasiuni sau apropieri de morbid.

Asa stand lucrurile, imaginile cu diversi poporeni inghesuindu-se cu telefoanele mobile dotate c u camere foto, ca sa imortalizeze (sic!) cosciugul in care era asezat trupul fara viata al Madalinei Manole nu sunt o supriza chiar asa de mare. S-a schimbat doar modalitatea de a pastra ultima stare lumeasca a cuiva, de la aceea a memoriei personale la cea a memoriei electronice.

Astfel imi explic eu reactia romanilor, fie ei din fata sau din spatele camerelor. si nu ma minunez. M-am minunat candva, demult, acum vreo 15 ani, cand m-a sunat o persoana careia ii filmasem majoratul fiica-sii. Persoana m-a anuntat ca are de filmat un eveniment foarte important in miercurea care urma si m-a informat si care era: inmormantarea unei matusi. “Auzi, cucoana, eu nu sunt cioclu” i-am raspuns, ceea ce, evident, mi-a aratat de ce n-am fost in stare sa ajung un Dan Diaconescu…

Editorial publicat in cotidianul Jurnal de Constanta.