Am luat-o astăzi la bocanc peste dealuri, ca să verific un drum de bicicletă pentru turiști, care să-i conducă pe iubitorii de vacanțe pe două roți către cel mai frumos sat de pe malul Dunării, Pârjoaia (rebotezat relativ de curând ”Izvoarele”, o chestie absolut idioată, România fiind plină de localități cu acest nume, dar, când tâmpitul care are pix și ștampilă a aflat că numele original vine de la cel al boierului din zonă, iar la cursul de politruci cu 2 neuroni a a flat că boierii sunt nasoi…).
Peisajul de toamnă, splendid. Drumul de pământ bătătorit și frumos șerpuind printre și peste dealuri, flancat ba de o pădurice din care te spionează păsăret agitat și colorat, ba de o derea cotropită de o armată deasă și țepoasă de măceși, ba de brazde lungi, negre, proaspăt întoarse de-un tractorist harnic și, foarte probabil, 
neaghezmuit. Pe la mijloc, o mică cișmea cu debit mare bucură ochiul și gâtlejul călătorului cu o apă atât de rece și gustoasă, încât bidonul de apă plată de magazin se golește rapid și se adapă, și el, din lichidul dumnezeiesc.
Câte-o cruce mică pe spinarea unui deal, din fier ruginit, pe care nu se mai poate citi nimic, semn al unei treceri neașteptate în nemurire a unui creștin, o turmă de oi toante pe dealul de vizavi, de unde se aud perfect zbieretele ciobanului scos din sărite de doi berbecuți. Raiul pe pământ.
Doar că pe pământ trăiește și omul, iar omul, se știe, face și aruncă gunoi. Unde? Unde vrea mușchii lui. Oriunde. De preferat acolo unde să strice, pe principiul linguriței cu căcat într-o oală cu păsat. Ceea ce,cumva, chiar corespunde, căci groapa ”mea” de gunoi e garnisită cu mormane de bălegar și gunoi de grajd.
Da, după aproape 5 kilometri de Rai, am dat peste un gropălău împuțit. La marginea satului Canlia, în acest caz.
