Domnul Vergil Chițac a anunțat că vom avea mai puține spectacole și evenimente culturale în municipiul Constanța, pe parcursul anului 2023, fiindcă bordura, asfaltul, târnăcopul și canciocul ocupă un loc mai important în viziunea administrativă pe care o are. Vi se pare asemănătoare cu zicerea fascistului Goring „Când aud cuvântul cultură, pun mâna pe armă”, din timpul revoluției culturale național-socialiste? Dacă vi se pare, cu diferența că unul chiar a pus mâna pe armă, în timp ce posibilul său epigon a pus mâna doar pe pix, atunci cred că sunteți de acord că orice argumentație de bun simț este doar o pierdere de timp. Eu mă simt mai optimist, așadar încerc.
Economia pe care urmează să o facă domnul Vergil, căsăpind bugetul destinat evenimentelor culturale, este mică, în termenii unui municipiu mare al României. Oricum mai puțin decât a plătit municipalitatea pe beculețele întinse leșinat pe fragmente de străzi și bulevarde, pe final de an și mult mai puțin decît sumele pe care bugetul orașului le-a vărsat în conturile firmei care a moștenit defunctul RADET, firmă care ar da ortul popii în scurt timp dacă nu ar fi, practic, susținută din bugetul local.
Ce sens are să ne întrebăm de ce domnul Vergil prezintă un plan de distribuire a sărăciei, care taie dintr-un capitol bugetar, ca să cârpească un altul, în loc să prezinte un plan al înfloririi? În timpul campaniei electorale, din urmă cu doi ani, asaltul investitorilor de calibru mondial era iminent. Prosperitatea, revărsarea Cornului Abundenței ne pândeau implacabil. A văzut cineva investitorii? A văzut cineva investițiile? Nu. N-ar trebui să ne preocupe această chestiune mai mult decât peticirea pieii zdrențiute a bugetului? Așa ar părea dar…
Înțeleg că, în curând, Primăria Constanța va ”scăpa” și de ultima instituție culturală din subordine: Muzeul de Artă Populară. Asta nu presupune o însemnată economie la bugetul municipal? Banii pe care municipalitatea îi cheltuia cu funcționarea acestui muzeu nu pot rămâne tot în zona culturală?
Referitor la vremea revoluției culturale național-socialiste pe care am pomenit-o, Raimund Pretzel, autorul volumului ”Al treilea Reich”, se întreba ce se întâmplase cu cei 56% dintre germani care votaseră împotriva nazismului la alegerile din 5 martie 1936, cum a putut fi învinsă, atât de repede, democraţia. „Cum fusese posibil, se mira el, ca această majoritate să fi cedat atât de rapid. De ce aproape toate instituţiile căzuseră în mâinile naziștilor cu asemenea uşurinţă?” Şi tot el concluziona: „A fost frica. În condiţiile marii crize, când vremurile erau grele şi slujbele puţine, oamenii se agăţau cu disperare de rutina zilei ca unică formă de securitate: să nu fi sprijinit nazismul însemna să-ţi rişti traiul şi viitorul, să fii rezistent înseamna să-ţi rişti viaţa”.
Dacă vom apuca pe drumul subfinanțării fenomenului cultural, atunci nu frica, ci indiferența va fi aceea care va decide.